Logo bio-infomedia.ro

Genele modificate pot afecta bumbacul săbatic

Plantă de bumbac
O plantă de bumbac din Peninsula Yucatan înfățișează o floare de culoare roz, sugerând că planta a fost polenizată de către insecte. Florile încep cu o culoare alb-pal, după care devin roz, apoi violet, pe măsură ce tot mai multe insecte le vizitează și depozitează polen. | Foto: VALERIA VAZQUEZ BARRIOS
  • Genele de la bumbacul modificat genetic ajunse la bumbacul sălbatic au produs modificări biologice fundamentale la acesta din urmă.
  • Astfel de gene afectează secreția de nectar, conferă rezistență la unele erbicide sau determină secreția unor substanțe toxice pentru anumite insecte.

Plantele de bumbac originare din Peninsula Yucatan din Mexic ar putea părea toate la fel - tufe neîngrijite cu flori a căror culoare se schimbă din alb în violet pe măsură ce polenizatorii le vizitează. Însă genele care au evadat din culturile de bumbac modificate genetic au făcut unele dintre aceste plante native fundamental diferite, modificându-le biologia și felul în care ele interacționează cu insectele.

O astfel de genă este cea care determină bumbacul sălbatic să producă mai puțin nectar. Lipsită de mijloacele de atragere a furnicilor care să le protejeze de erbivore, bumbacul este devorat. O altă genă este cea care determină bumbacul sălbatic să producă nectar în exces, fapt care atrage numeroase furnici ce ar putea ține la distanță alte insecte, inclusiv pe cele polenizatoare.

Aceste sunt efecte profunde, a declarat Norman Ellstrand, biolog la Universitatea din Riverside, California. Este primul caz care arată că un întreg ecosistem poate fi perturbat după ce transgenele pătrund într-o populație sălbatică.

Aceste rezultate contestă un punct de vedere susținut de mult timp, și anume că, odată ce genele de la plantele de cultură modificate genetic evadează în sălbăticie, ele au doar efecte neutre asupra plantelor sălbatice sau transferă beneficiile lor acestor plante. Descoperirile confirmă că, uneori, pot apărea efecte neașteptate în urma transferului genetic, unele dintre ele de neimaginat.

Oamenii de știință au mai încercat să explice ce se întâmplă cu ADN-ul de la o plantă de cultură modificată genetic care ajunge la rudele sale sălbatice. Însă majoritatea studiilor au fost efectuate în condiții atent controlate și foarte puține studii au verificat consecințele acestor transferuri genetice asupra ecosistemelor naturale.

Dovezile insuficiente au determinat-o pe Ana Wegier, genetician al plantelor la Universitatea Națională Autonomă a Mexicului din Mexico City, și colegii săi să afle mai multe. Țara întreagă a fost laboratorul lor natural. Bumbacul pe care îl cunoaștem (Gossypium hirsutum) a apărut pentru prima dată și s-a diversificat în Mexic în urmă cu 2-1,5 milioane de ani, iar variantele native încă se mai găsesc în teritoriu. În ultimii 25 de ani, în partea de nord a țării au apărut numeroase câmpuri cultivate cu bumbac modificat genetic.

În această perioadă, Wegier a călătorit prin Mexic pentru a căuta bumbac sălbatic, doar pentru a-l găsi pe marginile piscurilor, în jurul gropilor de gunoi sau de-a lungul autostrăzilor. Bumbacului sălbatic îi place să crească în locuri inospitaliere, unde nu trebuie să intre în competiție cu alte specii. În 2018, Wegier și grupul său au călătorit la rezervația biosferei Ría Lagartos, o zonă de coastă izolată din Peninsula Yucatan. Având în apropiere plajele cele mai albe, cercetătorii au petrecut zile întregi pentru observarea și prelevarea de probe din plantele de bumbac, pe o căldură toridă și înconjurați de armate de țânțari.

Înapoi în laborator, echipa a extras ADN-ul de la 61 de plante colectate și a descoperit că 24 dintre plante nu prezentau transgene. Douăzeci și una de plante prezentau o transgenă care conferea rezistență la erbicidul glifosat, șapte plante puteau acum sintetiza o toxină letală pentru insectele distructive, iar restul de nouă plante încorporau ambele transgene în codul lor genetic.

Cu cea mai apropiată cultură de bumbac modificat genetic la o distanță de 2.000 km, ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost ușurința cu care au găsit aceste modificări acolo unde nici nu ne așteptam, a declarat Wegier.

În prezența unui stres chimic, plantele cu rezistență la glicosat produceau mult mai puțin nectar decât cele sălbatice. Nectarul este un lichid siropos pe care bumbacul sălbatic îl secretă ca recompensă pentru speciile agresive de furnici care îl protejează. Aceste plante au fost și cele care arătau cele mai zdrențuite înainte de prelevarea probelor. Fără o recompensă gustoasă care să fie oferită și în lipsa furnicilor care să protejeze bumbacul de erbivorele flămânde, aceste plante au suferit cele mai multe daune, comparativ cu plantele native ce nu prezentau transgena.

Tratate cu anumite chimicale, plantele cu gena producătoare de insecticid au secretat nectar tot timpul, mai mult decât plantele fără transgene, devenind o sursă de atracție irezistibilă pentru furnicile protectoare. Însă, în cadrul eșantioanelor studiate nu existau prea multe plante cu gene producătoare de insecticid, ceea ce sugerează că fie furnicile, fie transgena însăși alungau insectele. Aceasta ar fi putut interfera cu polenizarea florilor de bumbac, perturbând reproducerea acestor plante.

Descoperirile sunt intrigante, spune Hugo Perales, agroecolog la Colegio de la Frontera Sur din Chiapas, Mexic, care îndeamnă la prudență. Mediul necontrolat de la Ría Lagartos a forțat cercetătorii să lucreze cu un număr foarte mic de plante, spune cercetătorul. Există o sugestie că se întâmplă ceva, dar aceasta trebuie verificată.

Pentru Wegier, implicațiile studiului sunt clare. Mexicul fiind un rezervor al diversității genetice a bumbacului, ar fi înțelept să se limiteze introducerea altor variante modificate genetic. Cunoaștem că prezența transgenelor este ireversibilă, la fel ca efectele ecologice.

Source Sursa: www.sciencenews.org
Text: Emiliano Rodríguez Mega



Din aceeași categorie