Logo bio-infomedia.ro

De ce au dispărut păsările moa din Noua Zeelandă

Pasărea moa
Ultimele păsări moa. Oamenii au dus la dispariția acestor păsări gigantice prin vânarea lor excesivă, deși vânătorii nu foloseau arcuri și săgeți. | Foto: HEINRICH HARDER (1858-1935)
  • Moa au fost păsări gigantice, nezburătoare, care au trăit în Noua Zeelandă. Au existat nouă specii, dintre care Dinornis robustus și Dinornis novaezelandiae ajungeau la o înălțime de 3,6 m și la o greutate de cca. 250 kg.
  • Păsările moa au dispărut brusc în urmă cu 600 de ani, după ce în Noua Zeelandă au ajuns primii oameni, spre sfârșitul secolului al XIII-lea.

Timp de milioane de ani, nouă specii de păsări mari, nezburătoare, cunoscute sub denumirea de moa (Dinornithiformes) au trăit în Noua Zeelandă. Apoi, în urmă cu cca. 600 de ani, ele au dispărut brusc. Această dispariție a lor a coincis cu sosirea pe insule a primilor oameni, spre sfârșitul secolului al XIII-lea, iar oamenii de știință s-au întrebat de mult timp dacă vânătoarea practicată de Homo sapiens a jucat vreun rol în declinul păsărilor moa. Oamenii singuri au împins uriașele păsări peste pragul de supraviețuire sau acestea se aflau deja pe acest drum, din cauza bolilor și erupțiilor vulcanice?

Un nou studiu genetic al fosilelor de moa indică faptul că omenirea a fost singurul autor al dispariției acestor păsări. Studiul se adaugă unui îndelungate dezbateri dacă oamenii din trecut au trăit și au vânat animalele într-o manieră sustenabilă sau au fost pe deplin vinovați de exterminarea a numeroase specii.

Articolul prezintă un caz foarte convingător de extincție cauzată de oameni, a declarat Carles Lalueza-Fox, biolog la Institutul de Biologie Evolutivă din Barcelona, Spania, care nu a fost implicat în cercetări. Dispariția nu s-a datorat unui declin natural îndelungat.

Oamenii de știință au dezbătut mult timp cauzele care au dus la extincția multor specii de megafaună - animale gigantice precum mamuții, mastodonții și păsările moa - începând din urmă cu 9.000-13.000 de ani, când oamenii au început să migreze. Deseori, animalele au dispărut la scurt timp după ce oamenii au ajuns în habitatele lor, ceea ce a determinat pe unii cercetători să sugereze că acestea au fost exterminate prin vânătoare excesivă. Alți cercetători consideră cauzele naturale, cum ar fi erupțiile vulcanice, bolile sau schimbările climatice de la sfârșitul ultimei perioade glaciare, drept factori cheie ai dispariției acestor specii. Păsările moa reprezintă un caz particular, deoarece au fost ultimele specii gigantice care au dispărut, iar acest lucru s-a întâmplat recent, când schimbările climatice nu au mai avut un rol de jucat. Au existat, însă, alte cauza naturale care să fi împins aceste păsări pe calea uitării, așa cum sugerează unii oameni de știință într-un articol recent?

Morten Allentoft, biolog la Universitatea din Copenhaga, se îndoiește de această ipoteză. Arheologii cunosc faptul că polinezienii care au ajuns primii în Noua Zeelandă s-au hrănit cu păsări moa timp de generații, precum și cu ouăle acestora. Având greutăți între 12 și 250 kg, păsările moa, care nu mai văzuseră niciodată vreun mamifer terestru înainte de apariția oamenilor pe insule, ofereau o masă considerabilă. Se pot observa mormane de oase ale păsărilor în toate siturile arheologice, a declarat Allentoft. Dacă animalele sunt vânate în toate stadiile lor de dezvoltare, atunci ele nu mai au nicio șansă.

Utilizând ADN străvechi colectat de la 281 de exemplare de moa, aparținând la patru specii diferite, inclusiv Dinornis robustus (la 2 m înălțime, cea mai înaltă pasăre moa, capabilă să ajungă la frunzișul de la 3,5 m deasupra solului), și datarea cu carbon, Allentoft și colegii săi au căutat să determine istoricul genetic și populațional al păsărilor moa din ultimii 4.000 de ani. Oasele de moa au fost colectate din cinci situri fosile din Insula de Sud a Noii Zeelande și au avut vârste cuprinse între 12.966 și 602 de ani. Cercetătorii au analizat ADN-ul mitocondrial și nuclear din oase și l-au folosit pentru a examina diversitatea genetică a celor patru specii.

De obicei, evenimentele de extincție sunt oglindite în istoricul genetic al speciilor; pe măsură ce numărul animalelor se micșorează, ele își pierd din diversitatea genetică. Însă analizele efectuate de echipa de cercetare nu au reușit să descopere niciun semn că populațiile de moa ar fi fost în pragul colapsului. De fapt, oamenii de știință au raportat chiar contrariul: numărul păsărilor a rămas stabil în cei 4.000 de ani de dinaintea extincției lor. Populațiile de D. robustus chiar par a fi fost într-o ușoară creștere atunci când au sosit polinezienii. Însă, după nici 200 de ani, moa dispăruseră.

Articolul prezintă "un număr impresionant de dovezi" ale faptului că oamenii au cauzat dispariția păsărilor moa, a declarat Trevor Worthy, biolog și expert în păsări moa, de la Universitatea Flinders, din Adelaide, Australia. Concluzia inevitabilă este că aceste păsări nu erau senescente și nu aveau o descendență îmbătrânită, ci prezentau o populație robustă și sănătoasă atunci când oamenii le-au întâlnit și le-au exterminat.

Cu toate acestea, Worthy se îndoiește că dovezile solide prezentate de echipa lui Allentoft vor pune capăt dezbaterilor privind rolul jucat de oameni în dispariția păsărilor moa. În ceea ce îl privește pe Allentoft, acesta nu este surprins că polinezienii au omorât păsările; oricare alt grup de oameni ar fi făcut la fel. Ne place să credem că indigenii trăiesc în armonie cu natura, însă aceasta se întâmplă rareori. Oamenii de oriunde vor face orice pentru a supraviețui. Așa funcționează lucrurile.

Source Sursa: www.sciencemag.org
Text: Virginia Morell
Foto: Heinrich Harder